Au batut atatea ploi peste valul de amintiri, si toate s-au dovedit a fi de nimic in timp. Era peste tot unde suna a bunatate: in muzica, in vinuri, in cafea, in libertate…mai mult decat cand imi era umarul sau alaturi. Visele promiteau rar, dar ca ar fi viu, departe si flamand. Acum stiu de fiecare data ca ii este foame, cand mereu ravnea dragostea. As fi vrut sa fiu motivul poftei, zambetului, setei de viata..
Egoismul care ma paraseste cu fiecare an imi lasa dorinta sa fiu imposibilul nostru- “totul”lui. Suntem azi imposibili ambii.
L-as fi rugat sa vina in ziua cand il asteptam cu flori, si intrebat de ce devenise prada tentatiei sa-mi scrie de dor. Prea cred in promisiuni, si oamenii care au cuvant. Cuvintele , dar si tacerile sale au devenit cele mai scumpe instrumente sadice pe creier. Este posibil sa doresti ceea ce azi te chinuie, chiar daca in trecut nu avea in continut vre-un pericol.
Intamplator sau nu, devenisem purtatori ai caracterelor personajelor din cartea autorului francez de romane(pe care mi-o daruise de ultimul revelion). Era depre ce ma invatase, sa impart ceea ce iubesc, si pe cine iubesc. Ca ultima data traind sa accept propria nebunie, asa cum o accepta el. Dar cum……? Un om incantator de mare cadea invins de pasiune, ca un adolescent. Adolescentina sa purta flaconul de prostie si adrenalina, si nu realizam ca faceam atat de mult “nimic” pentru el, “indeajuns” si “in plus”.
Ma opresc de fiecare data la “trebuia sa vina” si de acolo lucrurile si eu ne transformam in nu stiu ce…Am imbatranit cu 30 de ani… de tristete si dor.
ElenaCreme 